Câștigătorul ursului Patrice Chéreau la "Son frère"

Blickpunkt: Film: Este nevoie de mult curaj pentru a aduce pe ecran această cronică a morții anunțate?

Patrice Chéreau: Nu este o chestiune de curaj. Încerc să fiu cât mai cinstit, nu melodramatic și nu sentimental. Desigur, asta înseamnă și un risc. Dar filmul nostru a fost atât de ieftin încât, chiar și cu cea mai mare reticență de a viziona, cu greu ajungem în mizerie. Cu cât cheltuiți mai puțin, cu atât vă bucurați de mai multă libertate. La începutul anului trecut a izbucnit un proiect mai mare. Nu am vrut să-mi ridic degetele mari, am vrut să fac un film și mi-am amintit de romanul lui Philippe Besson. După ce am citit-o din nou, am găsit că este un material ideal. Totul a funcționat foarte repede. În două luni am scris scenariul, i-am căutat pe cei doi actori Bruno Todeschini și Eric Caravaca și am început să caut locații. Filmările au început în iulie cu o echipă de doar opt. Ne-am culcat atât de confortabil în timp, încât ne-am luat chiar și zece zile libere, astfel încât Bruno, care anterior slăbise sub supraveghere medicală, să se îngrășeze din nou. La sfârșitul lunii august totul era în cutie, am terminat tăietura în ultima săptămână a lunii octombrie și, ca și pe vremuri, amestecul dura doar două săptămâni. O experiență foarte plăcută.

BF: Te-ai ocupat de multă vreme de probleme cu moartea și boala?

PC: La o anumită vârstă vezi oameni murind. O singură poartă poate suprima moartea care ne va depăși pe toți într-o zi. Trebuie să savurăm viața în prealabil. Dar m-a interesat și relația dintre frați, cei mai în vârstă și cei mai tineri. Uneori, cel mai bun lucru din viață poate fi un frate. Dar nu neapărat când ești mai tânăr ca mine. Pentru a simplifica lucrurile, întreaga omenire ar trebui să fie împărțită în două grupuri - frați mai mari și mai mici.

BF: Deja în „Intimitate” te-ai concentrat asupra corpului.

PC: Este oglinda sufletului uman. Iubim și urâm corpurile, ne confruntăm cu ele peste tot, în anonimatul metroului și în intimitatea din pat. Corpul și sexul sunt printre cele mai frumoase lucruri din viață. În „Son Frère” corpul devine un loc al propriei distrugeri. Boala declanșează adesea catharsis. Descoperim brusc ce este cu adevărat important în viață, ceva în care merită să ne implicăm. Alte lucruri devin mai puțin importante pentru că nu avem timp de pierdut.

BF: Care sunt limitele prezentării?

PC: Nu arăt nici moartea, nici operația și chiar și în cazul unei vrăji de leșin, camera se concentrează mai întâi pe fețele celor din jur. Este vorba despre a spune o poveste cu acuratețe și veridicitate, de aici provine stilul.

„Nu sunt cineast de dogme”

BF: De ce nu ai ales DV?

PC: Din cauza corpului. Mă temeam că camera digitală va face pielea să pară urâtă și murdară. De aceea nu am făcut-o cu „Intimitate”. Nu sunt un regizor de dogme, dar acord o mare importanță unei determinări exacte și echilibrate a luminii.

BF: Cum găsiți producători pentru un astfel de subiect tabu?

PC: Am putut face filmul doar în coproducție cu Arte. Arte este o excepție, o oază în deșert. Din motive financiare, a trebuit să-l transform la 16 milimetri și apoi să-l umflez la 35 milimetri, de unde și aspectul granulat. Desigur, aș fi preferat 35 de milimetri sau Cinemascope. De data aceasta nici nu am încercat să-i conving pe ceilalți producători Claude Berri sau Charles Gassot, care oricum l-ar fi refuzat. Chiar și Ingmar Bergman nu ar găsi un producător astăzi. Poate că o excepție ar fi Fassbinder, care a filmat un film după altul la fel de repede ca un berserk. Asta ar fi pe placul tuturor donatorilor de astăzi.

BF: Mai are o șansă filmul artistic european?

PC: Nu putem respecta doar legile pieței. Trebuie să existe și artă. Desigur, nu neg negativ dominarea cinematografiei de divertisment din SUA. Mă tem că mulți spectatori vor înțelege doar limbajul și gramatica filmelor americane și nu pe cele ale cinematografiei europene. Dacă nu facem nimic, ar putea muri precum culturile antice din Atena sau Roma.

BF: Dar proiectul tău Napoleon?

PC: O voi face din nou. Plănuiesc ultimele zile ale lui Napoleon ca o lucrare epică în engleză. Subiectul este prea „francez” pentru a fi filmat în franceză. Îmi imaginez o insulă tropicală ca locație. Dar există probleme pentru a-i uni pe producătorii francezi și americani, nu se înțeleg. Iar Al Pacino se răzgândește constant, uneori spunând da, alteori nu. Cu toate acestea, sunt de bună dispoziție și voi fi ocupat în viitorul apropiat. Pe lângă Napoleon, există încă două proiecte în curs de realizare.