Kölner Stadt-Anzeiger Știri actuale din Köln și din întreaga lume

Autentifică-te aici

Vizualizați și editați datele personale

Prezentare generală a setărilor buletinului dvs. informativ

Gestionați abonamentele (inclusiv KStA PLUS)

Nu aveți încă un cont? Înregistrați-vă aici

Zona dvs. personală

Stare abonat: În prezent nu există abonament activ

Ca abonat PLUS aveți acces la peste 250 de articole KStA-PLUS în fiecare săptămână

Aveți acces la peste 100 de articole PLUS pe săptămână și vă bucurați de vizualizarea noastră de articole premium

Vă rugăm să vă activați contul

profil

Vizualizați și editați datele personale

Buletin informativ

Prezentare generală a setărilor buletinului dvs. informativ

Gestionați abonamentul

Gestionați abonamentele (inclusiv KStA PLUS)

Corona din Köln: Valoarea incidenței scade ușor - Două noi decese

Drumul spre coastă

DE NORBERT RAFFELSIEFEN

Trei povești spun despre singurătatea fascinantă a sudului Argentinei.

La mii de kilometri de capitala Buenos Aires, ceasurile bifează diferit pentru oamenii din provincia Patagonia. Extinderea infinită și singuratică pare să-i înghită pe puțini oameni care se mișcă în ea. Trebuie să te uiți foarte atent pentru a le descoperi, micile povești care, în aparenta lor nesemnificație, au un caracter universal.

Filmul aruncă o scurtă privire asupra a trei destine: „Historias minimas”. Trei persoane călătoresc pe drumurile prăfuite din sudul Patagoniei. Fără să se cunoască, se mută din micul oraș comercial Fitz Roy în orașul de coastă San Julian. Toată lumea asociază o speranță diferită cu destinația, care ar trebui să aducă o oarecare varietate vieții triste de zi cu zi.

Pensionarul cu deficiențe de vedere, Don Justo, a făcut autostopul spre sud pentru a-și urmări iubitul câine. Călătoria secretă devine un semnal sfidător pentru ca bătrânul să nu se împace cu inevitabilitatea propriului său scop. Călătoria este rutină pentru Roberto. Bărbatul în vârstă de 40 de ani își vinde bunurile în zonele din Argentina de veacuri. În prezent își „încântă” clienții cu un produs de slăbire scandinav. În ciuda crizei omniprezente, Roberto și-a păstrat optimismul - dobândit dintr-un manual de marketing. Plin de încredere, el călătorește în orașul port cu un tort decorat ca un fotbal pentru a mulțumi o femeie singură al cărei copil își sărbătorește ziua de naștere. Roberto speră că actul altruist va deschide calea către inima și patul tinerei. Pacat ca nu stie daca numele copilului este baiat sau fata.

Maria Flores are, de asemenea, o idee vagă despre ce să ne așteptăm la San Julian. Tânăra trăiește în circumstanțe foarte modeste și așteaptă cu entuziasm premiul ei, pe care l-a câștigat la emisiunea de teste de la un post de televiziune local. Fără să știe ce este de fapt un multiprocesor și cum ar trebui să funcționeze într-o gospodărie fără electricitate, ea se angajează în lumea presupusă a orbirii showbizului, cu bebelușul în brațe.

Niciuna dintre cele trei călătorii nu este dreaptă. Succesul și eșecul sunt subțiri și se întâmplă aproape întâmplător. În eforturile lor neobosite pentru puțină fericire, regizorul Carlos Sorin își înconjoară protagoniștii cu o aură care emană căldură și umanitate. Vederea clară, care este, de asemenea, subliniată de activitatea directă a camerei, conferă personajelor, aproape fără excepție interpretate de actori amatori, autenticitatea necesară, care permite spectatorului să participe direct la micile victorii și înfrângeri. Sorin contrastează veridicitatea și vioiciunea personajelor sale cu neantul vorbăreț al televiziunii. Acestea trec ca un fir roșu prin film, micile episoade care rulează în întregime pe marginea caracatiței media, care își întinde brațele până în cele mai îndepărtate colțuri ale Argentinei. Cu critica sa culturală liniștită, Sorin preia subiectul ultimului film din provincia Patagonia care a intrat în cinematografele noastre. „Ultimul cinema din lume” de Alejandro Agresti a raportat despre suprimarea cinematografiei de către televiziune în anii '70. Așa cum era de așteptat, rezultatul care poate fi acum observat este îngrijorător.

Desigur, acest lucru nu se poate spune despre filmul lui Carlos Sorin. La final, părăsești cinematograful îmbogățit cu experiență și puțin mai fericit. Nu este un rezultat rău pentru un film care își arată deja modestia în titlu.